Un singur punct

Era un vis şi parcă într-o clipă nu mai este
Cum m-am născut singur într-un singur punct
Din spaţiul şi timpul fără linii de reper
Unde alţii vor să-mi taie inima de vers
În două, în trei, într-un flux infernal de idei.

M-au prefăcut într-o piramidă
Dar se lungi, se făcu o dreaptă
Din care o infinitate dispăru în ceaţă
Şi doar eu deveni un singur punct.

M-au prefăcut într-un cub
Dar colţurile se rotunjiră ca la o sferă,
Se micşoră încet până când se făcu
Doar un singur punct.

Era un punct în alb şi-n negru
Ce se pierdu nicăieri ca şi ieri
Într-un singur punct.

Jurnal post-mortem

în scândurica cu colţi de salcâm
dumnezeu mi-a arătat limba de nisip

eram rostogolit peste sughiţuri de lumină
sau mai bine sub eclipse de pământ

chiar dacă te strigam, tu tăceai,
te zăream încercuit prin ochiuri de evantai

chiar dacă te auzeam din oasele de nai
cuvinte îmbrăţişate pentru altcineva erai

eu încă te mai iubeam pe temeri de mucegai
dincolo de mine însumi de nu cunoşteai.

Camera

Materia se-mprăştie prin cameră
Lăsând urme nemişcate în iarnă
Pe mobila veche sau mere stricate
Uitate de noi din clipe false.

Trec în nefiinţă particulele de praf
Printre găurile negre de viermi albi
Ale unui ceas martor ce-a stat
În secunda târzie în care ai plecat.

Deschid încet fereastra câtre lumină
Să plece timpul petrecut cu tine,
Să rămână doar fiinţa mea
Într-un gând, la birou, cu sine.

Toamna judecăţii

Mi s-a părut toamnă în ochii trecătorilor
de parcă cerul ar fi vrut să cadă în urma lor;
arborii ruginiţi se arcuiau nevrotic la ora lui Freud
spre schelete de maşini şi caroserii umane;
iar cuvintele alunecau în neştire de pe frunze
lăsând doar
amprente negre de sequoia,
paşi de memorie colectivă
despre cercul de nisip
judecat şi condamnat
la torturi magnetizate de veşnicie;
de a fi luat puţin câte puţin
de maree colerice
până când Cineva o să-mi spună
prin „Apocalipsa Nimănui”:
„- Eu sunt Marea.
Am vrut numai
să cioplesc Muntele Sinai
după chipul şi asemănarea mea…”

Visul depresiv

în timp ce paşii mei devorau iarba de la picioarele tale
cândva în parcul tineretului sau lângă o tufă de ikebana
m-am trezit cu visul atârnat de lobul urechii

îşi ascuţea reflexiv colţii de timpane la fiecare răsărit cerebral
numai ca tu să rămâi în regurgitări de amintiri
undeva într-un plictis de nisip la apus de vis

dacă ca la început noi doi am putea să ne minţim…
cum fredonam ca fred astaire aria picăturilor de ploaie
şi ne-am aruncat ca doi blatişti ruginiţi în tramvaiul 19
cum am aterizat forţat de târşa terorismului universal
cu paşapoarte woodstock din 783 într-o vendetă de planete
cum am devenit baterii organice pentru soarele-răsare
chiar şi pentru un kamikaze rătăcit în pacific
cum ne-am micşorat dintr-o dată la carnavalul de la rio
la dimensiunea unui atom de uraniu îmbogăţit
numai ca să ne iradiem repetiţia fără de sfârşit…

Strigătul din paradis

Te-aş fi văzut, nu ştiu cum,
printr-un ochi orbit de furie
pe nerva traian, la refluxul soarelui;

iar celălalt s-ar fi dat la iubire
de parcă în acele emisfere între alb şi negru,
între acei neuroni regurgitaţi de univers
ar fi fost doar la început strigătul de vers
al albatroşilor lui Baudelaire.

şi numai ciocurile lor ar fi rămas înfipte
în vertebrele cerului matern
lăsând sub placente pe soluri nefertile
un bolnav răstignit în jos poate de dumnezeu

Falimentul sistemului

am uitat să-mi cumpăr provizii
pentru venirea soarelui diform:

să-mi cumpăr o oarecare formulă
cu mc pătrat pare-mi-se
de la un einstein necunoscut,
o brichetă cu buburuze şi ozon lichefiat,
o maşină de călcat universul
şi un sfinx metis îngrămădit
într-o parcare a erei glaciare.

ce straniu mi s-a părut
când soarele s-a îmbrăcat la patru ace
cu-n zâmbet endocrin şi tacit
ca pentru o înmormântare de sfinţi onanişti;
s-a pus să vândă la colţ de stradă ori pe calea lactee,
fără o aprobare de la vreo primărie rurală sau galactică,,
planete din sistem cu eczeme pe faţă.

numai noi doi am rămas nevânduţi...

iubito, haide în mansarda noastră
ca doi fetuşi gemeni într-un uter supradimensional;
să ne ferim de radiaţii ultraviolete,
de bronz, de vitamina d;
haide, iubito, să ne iubim
în placenta înecăcioasă a camerei
ca două jumătăţi al unui androgin regăsit;

s-ar reinventa totul, chiar şi nimicul,
s-ar reinventa întrebarea, chiar şi răspunsul,
s-ar reinventa chiar şi cu noi înşine;

de ce nu, iubito...

iubito, haide
numai noi doi am rămas nevânduţi.

Vis de despărţire

E posibil ca cineva să fie după uşa de metal,
cineva care m-a ucis cu sânge cald
între pereţi şi umbre carbonizate;
apoi, ca şi când, a plecat pe vârful picioarelor
fără ca să-şi veteme dansul perfect de odinioară.

N-a uitat să-mi dea valiza cu trandafirii uscaţi,
m-a lăsat în picioare desculţ între cioburi de cuvinte,
cu mâinile retrase, cu pupilele dilatate de
negaţii spuse.

Erau apele fiordului
şi nicicând de stânca cerului
pe care împreună o visam.

Şi nici un vis nu era al nostru.